În contextul perioadei agitate pe care ţara noastră o traversează, un spectacol despre aşteptare, vis, iluzie şi, nu în ultimul rând realitate, nu poate trece neobservat. Patru personaje aflate într-o gară dezafectată așteptând un tren care nu va mai opri niciodată, patru personaje care îşi îneacă nimicnicia în alcool, trăind în iluzia vieţii pe care au avut-o. La fel ca în piesele lui Samuel Beckett, timpul este aproape inexistent, fiecare zi fiind o repetare nesfârşită a aceleiaşi acţiuni, aceea de a privi trenurile şi de a spera la nesfârşit că unul dintre ele va staţiona măcar câteva secunde în gară. Staţia este o ruină, totul este distrus, murdar, fără posibilitate de reconstrucţie.

        Pe tot parcursul spectacolului ne punem întrebarea dacă ceea ce vedem pe scenă este real sau este iluzie. Personajele există sau sunt nişte umbre a ceea ce fuseseră odată? Apariţia magicianului introduce spectatorii într-o ceaţă şi mai deasă, mai ales că rolul acestuia este tocmai de iluzionist, deci de a se juca cu realitatea. Spaţiul gării este unul închis, fără posibilitate de ieșire, personajele fiind blocate acolo pentru totdeauna. De aceea, singura cale de evadare este magia, iluzia vieţii de dincolo. Dacă am face abstracţie de scenografie, decor şi lumini, am putea să ne închipuim că pe scenă ne privim chiar pe noi, cu trăirile şi angoasele care ne blochează să luăm o decizie sau alta, cu gândurile negre care ne bântuie, cu disperarea care ne cuprinde când suntem blocaţi într-un anumit moment al vieţii noastre.

        Nu putem nega nici spectrul politic pe care îl prezintă spectacolul, mai ales acum, când drama emigranţilor este de actualitate. Fiecare dintre aceştia dorește o viaţă mai bună, o viaţă lipsită de frica războaielor şi a ameninţărilor. Să nu uităm că Boicev a candidat pentru preşedinţia Bulgariei. În anul 2002, ţara încă nu era în Uniunea Europeană, iar situaţia politică era destul de incertă în acea perioadă. Există un moment în spectacol când, dirijaţi de magicianul Harry, personajele încep să cânte în limba germană câteva versuri din Oda Bucuriei, o trimitere clară la dorinţa şi la visurile bulgarilor de atunci. Decorul gării dezafectate poate reprezenta într-un anumit fel situaţia în care Bulgaria se afla la momentul scrierii piesei, departe de mult visată Uniune Europeană. În orice loc din lume unde ar fi reprezentat spectacolul, fiecare dintre cetăţeni şi-ar regăsi mai mult sau mai puţin problemele politice cu care se confruntă.

        Pe plan psihologic şi filosofic, avem din nou un spectru larg de discuţii şi interpretări. Mulţi au spus că Harry ar fi chiar Godot care s-ar transpune cumva aici ajutându-i pe cei patru să evadeze din realitatea atât de tulburătoare în care se află. Dar este interesant de văzut că personajul care se afirmă cel mai puţin în piesă, şi anume Doko, este cel care, într-un registru popular, „îi îngroapă pe toţi”. Sau, din contră, poate chiar reuşeşte să-i salveze. Dispariţia tuturor şi singurătatea cu care el se confruntă văzându-se părăsit dau un dramatism aparte piesei care sondează şi această problemă a singurătăţii, fie că vorbim de o singurătate în propria ţară, fie că vorbim de o singurătate psihologică.

        Din punct de vedere vizual, există câteva proiecţii video timide, însă chiar şi lumina ajută la dramatism. Scena este luminată mereu într-un spectru albastru, cu porţiunile din spate mai întunecate, iar în momentele când metaforic soseşte trenul pe linie, ni se comunică acest lucru prin efecte luminoase vagi. Totuşi, acesta este unul dintre spectacolele-lecţie, o reprezentaţie pe care fiecare dintre noi este dator să o vadă măcar o dată pentru a înţelege mai bine situaţia lumii actuale.

Orchestra Titanic

de Hristo Boicev

Traducere: Livia Nistor

Regia: Bogdan Hușanu

Scenografia: Sandu Maftei

Distribuția:

Oana Florea

Simon Salcă Jr.

Lucian Arhire

Alexandru Savu

Cristian Todică